vineri, 9 octombrie 2009

Gindurile mele sunt scurte

Cred ca cel mai lung gind pe care l-am avut a durat citeva saptamini. Imi amintesc ca era vara, terminasem clasa a opta si ma obseda un roman... nu mai stiu ce roman. Nu-mi placea cum se termina si mi-am petrecut jumatate din vacanta de vara gindindu-ma la finaluri alternative, suficient de 'bune' si de plauzibile. Cred ca am ajuns la fabuloasa suma de 10-12 finaluri... nici unul insa nu mi-a ramas dupa aceea in minte.

De curind am inceput sa ma gindesc din nou la experienta asta... la faptul ca uneori gindurile noastre dispar pur si simplu fara sa lase urme si ca, pina la urma, nici nu e important sa lase urme. Disparitia unui gind e adesea precum simptomul unei vindecari...

Dar gindurile mele lungi erau, pe atunci, si un simptom al continuitatii mele, care se reformula cu fiecare gind insistent si cu fiecare vindecare, de multe ori neasteptata. Pina in ultimii ani nu am trait niciodata sentimentul acelui 'gap' interior, care se instaleaza atunci cind apar gindurile scurte si repetitive... Gindurile scurte, spre deosebire de cele lungi, nu dispar decit pentru a reaparea mai tirziu - in aceeasi varianta sau in alta; insa in aceeasi masura concentrata care iti da ameteli si dureri de cap. Gindurile scurte nu se vindeca. In psihologie ele sunt numite adesea obsesii, insa termenul mi se pare nefericit, pentru ca poate fi vorba si despre dorinte camuflate, anxietati, bias-uri emotionale etc. In mod interesant, nu gindurile lungi sunt obsesive... asa cum ar putea crede unii.

Gindurile mele scurte nu contin adesea nici un cuvint... dar se teleporteaza anomic prin mintea mea, astfel ca le regasesc peste tot. Nu ma lasa sa adorm, dar ma trezesc din somn. Nu sunt altele, dar uneori sunt trei. Cind seamana cu niste comprese cu gheatza, cind nu seamana cu o hoarda de animale salbatice... Nu stiu cum as putea sa le descriu altfel decit ca 'ginduri scurte', urmind modelul din The Celestial Emporium of Benevolent Knowledge al lui Borges... numai o analiza gresita a proprietatilor lor mi-ar putea spune cite ceva despre ele... iar cind nu le am, sunt lungi.

2 comentarii:

ana_maria spunea...

faptul ca scriem pe bloguri despre aceste momente poate ca nu lasa sa se vindece acele urme.

drooopy spunea...

pentru mine scrisul ca exercitiu al mintii, ca exercitiu de stil etc. e pointless. daca lucrurile nu ar avea incarcatura asta pentru mine, nici nu as putea sa scriu... nu stiu. si poate i'm really twisted pentru ca indiferent daca scriu sau nu, sunt chestii care nu dispar.