wittgenstein (again), tegan & sara, and where does the good go

...it's love that leaves and breaks
the seal of always thinking you would be
real happy and healthy strong and calm
where does the good go
where does the good go...


Cam asta zice, intre altele, si wittgenstein (on love), dar mai povestesc miine...

Later edit: Revin (dupa citeva ore de somn de care chiar aveam nevoie). Nu stiu prea bine cum sa incep povestea asta filosofica... poate ar fi o idee sa incerc sa o privesc mai putin abstract etc. si sa o iau cu inceputul, adica cu personajul 42. despre care a fost vorba aici, aici, aici, aici si in multe alte locuri pe acest blog. Cu personajul acesta am inceput de fapt sa ma gindesc, fara stiu nici eu prea bine in ce fel, la natura iubirii, rostul ei, legatura ei cu alte lucruri s.a.m.d. Sa nu ne speriem insa, nu voi scrie vreun banchet, phaidon sau lysis... nu. Sa spunem doar ca o data cu aparitia personajului 42. au aparut primele intrebari, cum ar fi: daca iubirea este in principiu un sentiment, daca avem first person authority cu privire la ea (ca sentiment sau ca altceva) - ce zicea vlad intr-un comentariu - daca chestia asta de cunoastere chiar e relevanta sau nu pentru locul pe care il dam iubirii in viata noastra...

Experienta cu personajul 42. a fost indelungata si trista... nu prea m-a ajutat sa imi lamuresc intrebarile, ba dimpotriva, am avut impresia ca totul devine din ce in ce mai confuz. In mintea mea se ciocneau doua imagini diferite si fiecare incarcata cu o anumita miza, la fel, diferita: imaginea loialitatii (iov like) si imaginea unei stari interioare temporare si intense, gen imaginea aceea din "fructele pamintului" de gide ("sa iubesti fara sa iti pese daca e bine sau rau; nathanael, te voi invata ce e fervoarea"). Acum imi dau seama ca asta era o distinctie simplista... nici loialitatea si nici 'fervoarea' nu dau nici insumat, nici inmultit, nicicum de fapt, ceea ce ar trebui sa dea. De curind, insa, am trecut printr-o alta experienta despre care nu am putut sa scriu nimic pina acum... poate pentru ca nici ea nu a facut altceva decit sa-mi adinceasca nedumeririle... am inceput sa ma gindesc ca discutia despre 'first person authority' in chestiuni de felul iubirii poate fi relavanta in anumite cazuri, cum ar fi cel in care cineva spune 'nu stiu ce simt' sau 'am incurcat sentimentele; am crezut ca e vorba despre iubire, dar era vorba despre altceva". In asemenea cazuri, se pare ca autoritatea persoanei I este limitata (si asta arata cit de diferit e felul cum intelegem subiectiv iubirea, fata de cum intelegem subiectiv durerea, de pilda; acolo rareori spunem "nu stiu daca ma doare maseaua; credeam ca ma doare, dar de fapt nu e asa"). De aici pare sa decurga ca felul in care intelegem subiectiv iubirea e very shaky asa... nu prea avem un acces introspectiv clar la ea...

Asa, imaginea din mintea mea s-a complicat... insa nu am abandonat. Am ajuns la wittgenstein (ca intotdeauna)... care spune ca iubirea ar trebui sa aiba o dimensiune obiectiva sau transsubiectiva - dincolo de intelegerea sau confuziile noastre subiective privitoare la ea; loialitatea nu este insa o imagine potrivita pentru aspectul asta... ma gindesc la cazul acelor oameni care ajung sa petreaca multi ani impreuna (pentru ca asa si-au promis), dar sfirsesc prin a se uri pur si simplu... Asa se face ca in mintea mea a aparut o alta imagine... nu stiu cit e de ok, dar cam aici am ajuns in momentul asta. Totul pare sa fie o chestiune de intelegere, dar in alt sens decit in chestiunea cu 'first person authority'. Metafora care imi vine in minte este aceea a aproprierii de un obiect... cu cit esti mai departe de al cu atit acel obiect pare sa corespunda mai bine asteptarilor tale; de exemplu, mie nu imi plac merele buboase; dar, vazute de departe, chiar si merele buboase mi se par bune... de departe, lucrurile par sa se conformeze mai usor asteptarilor noastre. Si uneori (daca nu de cele mai multe ori) a te indragosti e o chestie egoista... in functie de asemenea asteptari "de la distanta". Well, asa am ajuns la chestia din Criminal Minds... "daca i-am cunoaste suficient de bine pe cei din jur, nu i-am idolatriza, dar nici nu i-am uri"... locul iubirii in viata noastra pare sa fie undeva intre a idolatriza de la distanta (ceea ce numim adesea indragostire) si a uri/rani de foarte aproape (ceea ce numim adesea marriage, sau relationships). And where does the good go?

Dupa mine, oamenii isi fac rau cel mai adesea nu pentru ca nu sunt siguri de ceea ce simt, ci pentru ca nu stiu sa acopere acest 'in between' (de la iluzie, proiectii etc. la nepasare) dintre ei si cei din jurul lor. (Gindul e inca destul de neclar... i still have to work on it).